Faţa nevăzută a Roşiei Montane

Roşia Montană/Faţa nevăzută

  • Adaugă la favorite
  • Printează

Adeseori, mulţi dintre noi nu ne mai simţim parte din societatea în care trăim, o societate umbrită de modele care nu rezonează cu ceea ce credem sau simţim. Adesea, avem sentimentul că facem parte dintr-un grup care nu ne mai reprezintă. Societatea, în ansamblul ei, devine un termen abstract, un întreg din care facem parte cu toţii, dar separat. Atunci ce mai rămâne individului pentru a-şi menţine şi a-şi cultiva sentimentele de apartenenţă şi de identitate?

În  familie şi în comunitate se nasc şi se dezvoltă relaţiile între oameni. Aici, omul învaţă despre sine şi despre ceilalţi, de aici îşi alege modele şi tot aici descoperă valorile umane.

Când membrii comunităţii nu mai cred în aceleaşi valori, când nu mai împărtăşesc idealuri şi preocupări comune, dar mai ales când nu mai împart acelaşi spaţiu geografic, comunitatea îşi pierde semnificaţia.

Ce se întâmplă astăzi la Roşia Montană este modelul de dezintegrare a unei comunităţi rurale. O comunitate cu o existenţă de aproape 2000 de ani, care s-a născut şi a evoluat într-un spaţiu geografic binecuvântat. Devenit un El Dorado, un pământ dorit, vânat şi cucerit de nenumărate ori pentru a satisface lăcomia şi setea de putere a străinilor.

O comunitate care, în ciuda nenumăratelor transformări aduse de vreme, a continuat să existe. A fost îngenuncheată, supusă sclaviei, apoi eliberată. A renăscut, a prosperat, iar când şi-a recăpătat vitalitatea, a fost îngenunchiată din nou. Modelul se repetă de două milenii. Pentru că lăcomia şi dorinţa de a deţine puterea nu au dispărut încă. Şi pentru că noi nu am învăţat lecţiile trecutului, nu am găsit cheia cu care să ne deschidem mintea şi nu am învăţat că avem puterea, dar şi obligaţia de a ne apăra demnitatea, pământul şi moştenirea.

Comunitatea din Roşia Montană este oglinda comunităţii românilor. Este un model în miniatură a transformărilor prin care trece ţara. O poveste tristă, dar devenită extrem de necesară pentru a înţelege că a lua atitudine pentru Roşia Montană înseamnă a lua atitudine pentru România.

O arcă în derivă pe apele tulburi ale României. O mână de oameni a căror destine nu contează, pentru că sunt aberanta minoritate într-o mare de nedreptate. Câteva familii, câţiva oameni care au făcut alegeri împotriva curentului devastator ce le-a lovit comunitatea. Oameni care s-au revoltat, au plâns, s-au rugat şi au strigat, alegând apoi ce a fost mai important pentru ei, indiferent dacă au rămas singuri. Fărăfamilie, prieteni şi vecini; fără cei vii, dar şi fără cei din mormânt. Fără linişte şi fără sprijinul celor care ar fi trebuit să-i apere şi să le dea încredere. Au rămas singuri, izolaţi în propria comunitate. Fotografiaţi, filmaţi, intervievaţi, dar rămaşi, în continuare, nevăzuţi, pentru că nu şi-au recăpătat tihna şi viaţa lor de dinainte. O mână de oameni care nu s-au desprins de moştenirea pământului şi nici n-au asurzit la glasul sufletului.

Oameni simpli. Tineri şi bătrâni care nu se plâng că nu au de ales, că sunt săraci sau neputincioşi. Români care îşi apără demnitatea şi moştenirea. Nevăzuţi de cei a căror datorie este să-i vadă.

Până când mai închidem ochii pentru Roşia Montană? Dar pentru România?

 

*** POVEŞTILE LOCALNICILOR care au ales să rămână la Roşia Montană şi care cred că aşezarea nu poate fi sacrificată pentru exploatarea auriferă vor fi disponibile pe această pagină în curând.

Etichete:

Lasă un comentariu