Scrisoare către Institutul de Istorie Nicolae Iorga, 2010


  • Adaugă la favorite
  • Printează

ROSIA MONTANA

(la Institutul de Istorie Nicolae Iorga, 3 martie 2010)

Domnule presedinte al Academiei,

Domnule Director,

Doamnelor si Domnilor,

Încep prin a aduce multumiri Institutului „Nicolae Iorga” ca a acceptat întreaga lista de participanti, indiferent de ce parere ar fi. As observa însa ca regulile nescrise ale stiintei si nivelul unui Institut al Academiei cer ca nimeni dintre cei de fata sa nu obtina vreun câstig material din tema pusa în discutie. Or, aici se confrunta cei platiti pentru opiniile lor cu cei care au trebuit sa plateasca pentru opiniile lor.

Este o axioma ca aurul era exploatat în Muntii Apuseni înca din preistorie. Dovezile sunt înca putine, de pilda cele patru inele de bucla din epoca bronzului, descoperite în anul 1831 pe dealul Vulcoi, în apropiere de Buciumi. Mai stim ca scitii agatârsi erau vestiti prin bogatia lor în aur, dar nu este clar daca îl exploatau numai din nisipul aurifer. Din cauza cercetarilor insuficiente nu au fost înca identificate asezarile preistorice în zona Rosiei Montane.

Bogatia în aur a dacilor a fost considerata, cred ca în mod gresit, una dintre cauzele cuceririi Daciei. Adâncul crater de pe masivul Cetate le-a fost însa, poate pe buna dreptate, atribuit. Echipa franceza condusa de Dna Béatrice Cauuet a putut data câteva grinzi din galeriile Muntelui Cârnic înainte de cucerirea romana. Daca acest rezultat este cert, înseamna fie ca dacii stapâneau tehnica exploatarii aurului prin galerii, cum crede Dna Cauuet, fie ca au adus pentru asta ingineri romani, cum sunt eu înclinat sa cred. Într-adevar, daca regii daci au adus mesteri pentru construirea cetatilor sau pentru aductiunea apei si daca importau atâtea obiecte de lux, nu vad de ce nu ar fi adus ingineri pentru a exploata bogatia cea mai semnificativa a tarii. S-a putut stabili ca aurul din care provin celebrele de-acum bratari dacice provine nu numai din nisipul aurifer, ci si din filoane. De altfel, toponinimia este în întregime dacica (Alburnus, Immenosum, Deusara etc.). Din cauza cercetarilor insuficiente nici o asezare dacica nu a fost înca descoperita.

Numele Alburnus Maior apare pe mai multe tablite cerate romane, de pilda actum Alburno Maiore (încheiat la Alburnus Maior), dar asezarea cu acest nume nu este usor de localizat. Alburnus Maior poate fi o localitate mai mare sau o localitate înglobanta cuprinzând mai multe asezari cu rangul de vici sau castella. Cei mai multi dintre locuitori erau illiri apartinând mai multor semintii, ca Pirustae, Baridustae, Sardeates, Ansi, Maniates, veniti din Dalmatia spre a exploata minele de aur din Dacia. Materialul onomastic atestat la Alburnus Maior este extrem de interesant pentru istoria Daciei, pentru cea a Dalmatiei romane si pentru lingvistica indo-europeana. Fiecare asezare de minieri este compusa din locuintele minierilor, din cel putin un templu, din cimitir si din intrarea în galeria luata în arenda. Asezarile ar fi trebuit, deci, dezvelite cu toate aceste elemente. Ar fi fost o ocazie unica pentru arheologia Imperiului Roman de a afla cum se prezinta în teren un habitat minier din secolul II p. Chr., cu atât mai mult cu cât asa ceva nu s-a pastrat nici macar în Dalmatia, aici fiind totul distrus sau acoperit de asezari mai noi. Or, cum voi arata mai departe, nu acesta a fost scopul programului arheologic de la Rosia Montana.

Faima localitatii se datoreaza în primul rând galeriilor antice unice în lume prin frumusetea si complexitatea lor si în care în sec. XVIII si XIX au fost gasite celebrele tablite cerate, ce constituie unul dintre izvoarele dreptului roman. Pâna cu putin timp în urma erau cunoscute galeriile romane din masivele Vaidoaia, Igre, Lety, de la Catalina-Monulesti, iar la vedere erau pâna de curând galeriile din masivul Cetate în urma prabusirii unui întreg versant. Iata însa ca în anii ’70 au fost descoperite din întâmplare galeriile romane din masivul Orlea. Numai 400 m din ele sunt deschise publicului. În cei înca vreo 8 km de galerii de aici, aflându-se pe mai multe nivele, echipa franceza condusa de B. Cauuet a descoperit instalatii miniere unice. Aceeasi echipa a descoperit în ultimii ani în Muntele Cârnic 70 km de galerii, dintre care 7 km de galerii romane. Certificatul de descarcare arheologica pentru Muntele Cârnic, eliberat în 2004 fara nici un simt al raspunderii de catre MCC, a fost anulat în justitie prin sentinta definitiva si irevocabila. Concluzia celor spuse mai sus este ca suntem departe de a cunoaste întreaga extindere si complexitate a galeriilor romane de la Rosia Montana. Oricând pot fi descoperite noi galerii, cu materiale arheologice semnificative, cum ar, de pilda, noi tablite cerate. Reteta propusa de Dl Mircea Angelescu de la MCC si de la Institutul de Arheologie al Academiei (citez din presa), ca “între doua excavatoare vom mai gasi si noi ceva”, este scandaloasa. La minele de aur romane din Spania de la Las Medulas mai exista o singura galerie romana, de 200/300 m, destul de amarâta. Totusi, aceste mine au fost înscrise în repertoriul UNESCO – asta datorita unui minister responsabil al culturii. Acolo metoda de exploatare este total diferita de cea de la Alburnus Maior; ea consta în “ruina montium”, adica se sapa o retea întreaga de tunele, prin care se dadea drumul la apa la mare presiune, colectata în iazuri. Apa distrugea roca, iar aceasta o lua la vale. Galerii de felul celor de la Rosia Montana si din imediata apropiere, nu s-au mai pastrat, dupa stiinta mea, nicaieri în Imperiul Roman. De ce nu ar putea ele constitui într-o buna zi baza unui turism intelectual european foate profitabil pentru întreaga zona? Las Medulas se afla într-una dintre cele mai aride si mai sarace regiuni din Spania. Am fost acolo si am vazut cum au înflorit localitatile din apropiere datorita zecilor si sutelor de mii de turisti.

Nu doresc sa fac o istorie a minieritului la Rosia Montana. Voi aminti totusi ca de la încheierea cruciadelor în secolul XIII pâna la descoperirea Americii principala sursa de aur a Europei au fost Muntii Apuseni. Galeriile medievale din Rosia Montana, neglijate pâna acum, îsi au, prin urmare, locul lor aparte în istoria Europei, dar ele înca nu sunt cercetate. Spectaculoasa asezare miniera din zorii epocii moderne, plina de monumente apartinând patrimoniului national, ar trebui conservata. Aici se afla, de pilda, biserica greco-catolica a lui Simion Balint, care a jucat un rol important în revolutia de la 1848. Bisericile din Rosia Montana reprezinta sase culte. Este un exemplu de asezare europeana si de spirit european, asa cum nu rareori gasim în localitatile miniere ale vremii. Drept concluzie a acestei sectiuni, sustin ca Rosia Montana constituie din preistorie si pâna catre zilele noastre un crâmpei de istorie nationala si europeana, care trebuie pastrat intact. Îi multumim, deci, actualei conduceri a MCPC ca a initiat înscrierea Rosiei Montane pe lista monumentelor UNESCO si credem ca întreaga societate academica trebuie sa sprijine acest demers.

În continuare voi face câteva precizari. Noi, opozantii proiectului, recunoastem dreptul unei firme private de a a-si urmari interesele. Nu suntem împotriva progresului. Eu însumi, fiind fiu de inginer minier, care a lucrat multi ani în minele de aur, si, pe de alta parte, crescând printre minieri, nu am în principiu nimic împotriva exploatarii aurului. Reprosurile noastre nici nu se îndreapta împotriva firmei canadiene, ci împotriva unor autoritati române care nu si-au facut datoria si nu au respectat legea.

Din câte stiu eu, un guvern democratic este alcatuit din ministere, care actioneaza fiecare în domeniul sau de competenta. Nu este firesc ca unul dintre ministere sa faca treaba altuia. Nu am auzit ca Ministerul Industriilor sa ia apararea patrimoniului istoric de la Rosia Montana. Nu era deci cazul nici ca MCC sa serveasca ca un simplu auxiliar în promovarea proiectului. Obligatia sa era sa apere acest patrimoniu pe baza legilor existente, iar cine voia sa treaca peste ele, de pilda prin hotarâre de guvern, sa-si fi asumat raspunderea. Chiar si atunci se mai putea apela la Curtea Constitutionala sau la institutiile europene. Conform legii 5/2000 Rosia Montana se afla pe lista monumentelor de valoare exceptionala. Conform noii Legi a Minelor, nr. 85 din martie 2003, Art. 11, alin. 1: „Efectuarea de activităţi miniere pe terenurile pe care sunt amplasate monumente istorice, culturale, religioase, situri arheologice de interes deosebit, rezervaţii naturale,…., precum şi instituirea dreptului de servitute pentru activităţi miniere pe astfel de terenuri sunt strict interzise.” Mai departe, la Art. 11, alin. 2, se adaugă: „Excepţiile de la prevederile alin. 1 se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, cu avizul autorităţilor competente în domeniu şi cu stabilirea de despăgubiri şi alte măsuri compensatorii.” Or, cum Rosia Montana a fost declarata prin Legea 5/2000 monument de valoare exceptionala, sapaturile de salvare nu trebuiau nici sa înceapa, iar daca au început, nu trebuiau sa continue fara ca guvernul României sa fi clamat interesul national în aceasta investitie. Nu a facut-o si nici nu o putea face, fiindca proiectul era unul privat si reprezenta interese private. De ce a fost Ministerul Culturii mai sensibil la interesele unei firme private decât la îndatorirea de a apara patrimoniul national? Pentru a fi corect pâna la capat, trebuie sa recunosc ca fiecare ministru al culturii mi-a marturisit ca personal este împotriva proiectului. Ministrii au venit si au plecat, dar structurile din minister, cele de la nivelul II si III, au ramas si persista si astazi.

S-a reprosat organizatorilor ultimei dezbateri privind Rosia Montana ca nu au fost ascultati arheologii care au facut aici sapaturi, subîntelegându-se ca numai acestia ar avea competenta de a-si exprima parerea. La fel sunt tratate si cele 1038 de institutii academice si personalitati din întreaga lume, care au protestat împotriva distrugerii Rosiei Montane. Mircea Angelescu a afirmat ca „aia habar n-au“, iar Paul Damian ca protestul a fost rodul unei dezinformari, iar semnatarii au fost indusi in eroare. În ce-i priveste pe arheologii care au lucrat la Rosia Montana, cei mai multi si-au facut foarte bine treaba si trebuie sa le fim recunoscatori. Vinovati sunt cei care au dat cu prea multa usurinta certificatele de descarcare arheolgica. Este regretabil ca în câteva cazuri cele doua categorii se confunda. În ceea ce priveste competenta, va asigur ca o pot avea si unii care nu au fost niciodata sau nu au fost tot timpul la Rosia Montana, si ca o au chiar în mai mare masura decât cei care au avut puterea de decizie. Cât despre cei 1038, avem, de pilda, de-a face cu toti membrii Academiei “des Inscriptions et Belles Lettres”, echivalenta Academiei Române, cu toti directorii scolilor nationale din Roma, cu Institutul Arheologic German, cu Institutul Arheologic Austriac, cu cei mai cunoscuti arheologi, specialisti în istoria romana si în stiintele antichitatii; asta numai pentru a va da seama cine sunt cei, pe care Mircea Angelescu si Paul Damian îi numesc incompetenti. În primul rând datorita tablitelor cerate, Alburnus Maior este cunoscut de catre toti cei care studiaza, indiferent unde, dreptul roman si antichitatile clasice. Distrugerea lui nu mai este o afacere locala sau provinciala sau a MCC sau chiar numai a României. Niciodata în istorie nu a existat un protest mai vehement al lumii academice internationale împotriva distrugerii unui monument, iar rusinea este a noastra.

Conform literei si spiritului legii 378/2001, beneficiarul este obligat sa finanteze sapatura de salvare, iar arheologii dau descarcarea arheologica numai daca este cazul. Prin urmare, daca firma RMGC a platit pentru sapaturi sau, cum reiese din documentele firmei, a “sponsorizat” sapaturile de la Rosia Montana, asa cum pretinde, cu 11 miloane de dolari, asta nu înseamna nici pe departe ca a cumparat un sit arheologic si istoric, care prin legea 5/2000 a fost declarat monument de valoare exceptionala. Sa vedem însa cum a judecat lucrurile CNA. La început a facut-o corect. În toamna anului 2000 CNA s-a pronuntat, cu o singura exceptie, cea a actualului presedinte al comisiei, contra proiectului, dar Dl Mircea Angelescu, pe atunci secretarul comisiei, a « uitat » sa redacteze procesul verbal. Începând din 2001 CNA a fost, sub pretextul unor reorganizari, drastic epurata de contestatari. Fiindca nici asta nu a parut de-ajuns, legea 378/2001 a fost înlocuita de legea 462/2003, care a trecut puterea de decizie Ministerului Culturii, lasându-i Comisiei Nationale de Arheologie un simplu rol consultativ. În consecinta, deciziile sunt luate exclusiv de functionari ai Ministerului Culturii si Cultelor, ceea ce deschide calea tranzactionarii oricaror monumente apartinând patrimoniului national.

Asa se face ca în anii 2001-2002 la Rosia Montana a fost cercetata arheologic o suprafata de 2,2 h, dar ca, în sedinta CNA din 13 decembrie 2002 au fost eliberate certificate de descarcare arheologica pentru 1100 ha. Din aceasta suprafata nu a fost deci cercetat decât 2 la mie! Nu pretind ca ruinele ar fi continue, dar raportul dintre suprafata cercetata si cea cedata sfideaza oricum bunul simt. Pe deasupra, au fost facute intentionat numeroase sectiuni în halde de steril, pentru a se dovedi ca nu-i nimic de gasit (de pilda, de-a lungul drumului de la Carpeni la Hop Gauri). Însusi modul de abordare a cercetarilor arheologice a fost profund gresit. Desi fondurile de cercetare erau foarte generoase, nimeni nu s-a gândit sa faca (ma refer în primul rând la anii 2001-2002, deci la cele 1100 ha) fotografii aeriene sau sa cerceteze structurile arheologice prin masurarea rezistentei solului. Apoi, dintr-o asezare a fost sapat un cimitir, din alta un templu, din alta doua sau trei locuinte, fara a se acorda atentie habitatului. Rezultatele cumulate pot aparea spectaculoase, dar, privite cu atentie, ele sunt cu totul insuficiente.

Iata, de pilda, templul T2 din Valea Nanului (proprietatea Drumus) în “Cronica cercetarilor arheologice. Campania 2001”, p. 449. Observati ca spre sud-est pleaca o sectiune, în capatul careia au fost desenate doua ziduri. Aici începea o noua cladire, ramasa necercetata. Pericolul a fost sesizat de editor (Paul Damian), caci în volumul “Alburnus Maior” I, Bucuresti 2003, p. 312 sectiunea a fost amputata, iar cladirea cu pricina a fost anulata. Asta se chiama fals stiintific. De altfel, o multime de ziduri se observa chiar la suprafata solului.

În amintita sedinta din 13 decembrie 2002, cele 1100 ha au fost împartite în patru zone. Câte un responsabil le-a prezentat timp de 10-15 minute, iar apoi s-a trecut la vot, fara ca membrii comisiei sa aiba posibilitatea de a verifica datele. Tot atunci s-a încercat si eliberarea unui certificat de descarcare a Muntelui Cârnic, numai ca Dna B. Cauuet declarase în scris ca nu a încheiat cercetarile. În linistea care s-a lasat s-a auzit o exclamatie disperata: “Acum ce ne facem?” Se pare ca se luasera niste angajamente care nu puteau fi îndeplinite. S-a votat atunci o decizie stupida, cred ca cea mai stupida din istoria arheologiei, si anume de a se acorda descarcare numai pentru suprafata Muntelui Cârnic, nu si pentru maruntaiele sale. În zadar am încercat sa aflu ce înseamna o asemenea suprafata, daca are si o adâncime, daca aceasta cuprinde si solul vegetal sau daca se au în vedere numai iarba si tufele. Am ramas pâna în ziua de azi cu aceasta mare nelamurire.

Muntele Cârnic tot n-a scapat. În sedinta din 19 decembrie 2003 CNA a recomandat descarcarea de sarcina arheologica a muntelui Cârnic, cu cele 70 km de galerii, exceptie fâcându-se cu o mica portiune, care oricum ar urma sa fie distrusa de explozii. În ianuarie 2004 MCC a acordat descarcarea de sarcina arheologica. Spre norocul arheologiei românesti, justitia a anulat acest certificat.

Argumentul unora este ca fara banii canadieni nu se putea face o cercetare arheologica atât de vasta si cu rezultate atât de spectaculoase. Este adevarat, numai ca aceasta cercetare s-a facut cu pretul sacrificarii Rosiei Montane în ansamblul ei, în loc de a o lasa generatiilor viitoare, care ar dispune de mai multe mijloace si de mai multa constiinta. Si ce fel de stiinta este aceea, care lasa, ca în 2001-2002, necercetate 998 la mie din suprafata?

Sa trecem acum peste alte aspecte la fel de grave (Dalem Consulting, Archaeo-Terra, Institutul pentru Patrimoniul National), ca si peste faptul ca MCC s-a lasat sponsorizat tocmai de cei pe care trebuia sa-i controleze. Sa ne întrebam ce-i de facut.

I-as sugera actualei conduceri a MCC sa reia întregul dosar al Rosiei Montane si sa constate daca a fost încalcata legea si de catre cine. I-as mai sugera sa numeasca o noua CNA, sa-i puna activitatea pe noi baze si sa-i redea puterea de decizie. Arheologia a fost la noi ferita de ispite cât timp nu se puteau câstiga multi bani. Acum însa se desfasoara proiecte de miliarde, din care se finanteaza si sapaturi preventive. Abuzurile pot fi evitate numai prin aplicarea stricta a legii si prin controlul societatii civile. În ciuda unui drum cam sinuos, tara noastra se afla într-un evident proces de instaurare a legalitatii. Sunt convins ca toate ilegalitatile comise în timp vor iesi la suprafata si nu sfatuiesc nici o autoritate publica sa comita altele noi.

În al doilea rând, nu este suficient sa ne împotrivim proiectului de la Rosia Montana. Trebuie pus ceva în loc, cu alte cuvinte trebuie elaborata si dusa la îndeplinire o strategie pentru o dezvoltare durabila. Proiecte s-au mai schitat si nu este cazul sa luam de fiecare data totul de la început. De pilda, proiectul elaborat în 2007 de catre Centrul de Turism Cultural din Timisoara ar merita sa fie mai bine cunoscut.

As dori si eu sa indic câteva directii de actiune. Ministerul Culturii ar trebui sa initieze un program national de cercetare arheologica la Rosia Montana, inclusiv pe terenurile cedate companiei. Ar trebui sa se apeleze la toti acei arheologi care au lucrat corect. Pentru cercetarea în continuare a galeriilor ar trebui invitata aceeasi echipa franceza, care ar urma sa formeze si specialisti români în arheologie miniera. MCC ar trebui sa colaboreze la Rosia Montana cu Ministerul Mediului si cu Ministerul Dezvoltarii Regionale si Turismului. Ar fi necesare fonduri europene, mai usor de obtinut pentru un monument UNESCO. Ar trebui amenajate pentru turism portiunile cele mai spectaculoase ale galeriilor romane. Ar trebui reînviate mestesugurile populare, ar trebui din nou spalat aurul cu saitrocul, dar de data asta împreuna cu turistii, ar trebui refacute traseele turistice, ar trebui refacute cladirile de patrimoniu si vechea atmosfera, ar trebui redata locuitorilor certitudinea ca exista si o alta cale.

Care este alternativa? O exploatare de numai 16 ani, pierderea definitiva a unor resurse strategice pentru România, distrugerea unor monumente unice si a unei naturi mirifice, un iaz de cianuri si de metale grele si un viitor dubios – într-un cuvânt, o afacere din care foarte putini câstiga si cei mai multi pierd. Daca într-o chestiune de mare gravitate ca aceasta exista dubii, trebuie sa prevaleze atitudinea negativa.

Bucuresti, 2 martie 2010 Prof. dr. Ioan Piso

Lasă un comentariu